Pascal Bruckner, despre absenţele de la Salonul Cărţii de la Paris: „ Cărtărescu, Pleşu, Liiceanu… Francezii nu au înţeles de ce au lipsit. A fost o dezamăgire…”

Succesul de care se bucură romanele lui Pascal Bruckner în România este o surpriză chiar şi pentru autorul francez. Aflat la Bucureşti pentru a lansa romanul „Casa îngerilor” la editura Trei, Bruckner a răspuns la întrebările ziarului „ring” despre cerşetorie (unul dintre subiectele noului său roman), imaginea românilor în Franţa, literatura română la Salonul Cărţii de la Paris, dar şi despre conceptul de vină în Estul şi Vestul Europei.

– Aţi fost în România de mai multe ori. Sesizaţi schimbări de la o vizită la alta?

Sigur, cred că am mai fost de douăzeci de ori. Este din ce în ce mai bine. Faţă de anii ’90, când am început să vin, este mult mai bine. Am văzut România imediat după căderea lui Ceauşescu. Era şocant. Oamenii erau foarte speriaţi. S-au schimbat multe. Pare să se revină la prosperitate… mai puţin la ţară, unde oamenii sunt foarte săraci.

-Aţi scris despre cazul Tanacu pentru ziarele franceze, în ce fel a fost diferită acea experienţă pentru dumneavoastră?

A fost foarte interesant. Am mers la mânăstire, mi-a plăcut acea documentare. Mi-a amintit de unele scandaluri pe care le-am avut cu biserica în Vestul Europei.

– În ce fel aţi resimţit diferită documentarea pentru „Casa îngerilor” faţă de cărţile dumneavoastră anterioare în care aţi abordat tema sărăciei, a cerşetoriei?

Advertisement

De data aceasta nu am fost nevoit să merg prea departe. Erau lucruri pe care le găseam în cartierul meu. Era suferinţa de acasă în locul suferinţei exotice din India. Aceasta a fost principala diferenţă. Într-o ţară străină, atunci când vezi situaţii grele, te gândeşti că nu are cum să te atingă. Atunci când vezi asta acasă, simţi că într-o zi aceasta ar putea să fie situaţia ta. Aşa că eşti mult mai preocupat de ceea ce vezi.

Nuanţele cerşetoriei

-Ce diferenţă este între cerşetorii de azi despre care aţi scris aici şi cerşetorii din literatura clasică, la Hugo sau Balzac, de exemplu?

În acele vremuri, puteai să speri că suferinţa va dispărea pentru totdeauna. Puteai să ai impresia că este numai urmarea exploatării, a capitalismului egoist. Astăzi, după mai bine de 100 de ani, nu mai avem nicio speranţă să vedem suferinţa eradicată.